Călimara cu cerneală

Mă aflam la masa mea de scris, dar povestirea la care lucram, nu voia să se lege cu nici-un chip. Fiecare pagină care mi se părea finisată, după ce o reciteam, o aruncam  la gunoi. Coşul era plin cu astfel de cocoloaşe, în timp ce foi scrise pe birou, mai rămăseseră două sau trei. Mi-am spus că în felul acesta îmi pierd vremea degeaba şi am inchis stiloul. Din nebăgare de seamă, am lovit călimara, care imediat a înecat într-o mare albastră cele câteva foi scrise cu trudă. Furios, am început să strâng cu şerveţelele, sugativă şi tot ce-mi stătea la îndemănă, lichidul care se împrăştia cu repeziciune, când am zărit un omulteţ mititel, apărut din călimara răsturnată, pe postavul ros al mesei. Nu-mi venea să cred ochilor, iar când l-am auzit vorbind, am fost gata s-o iau la fugă.
- Stai nu pleca! mi-a spus piticul. Nu sunt o arătare şi nici un vrăjitor nu sunt.
Sunt muza ta.
-Muza? am întrebat râzând. Eu credeam că o muză arată altfel.
Să-ţi spun drept, mi te închipuiam cu o faţă de artistă holiwudiană, cu o ţinută de clasă. Şi când colo! ..
- N-ai greşit prea mult, îmi răspunse omuleţul imperturbabil. Eu sunt numai ajutorul
Muzei.
-N-am ştiut că o muză are nevoie de ajutoare, am remarcat ironic.
-Ba, bine că nu! Asta de când se scrie atâta literatură.
Înainte, doar cei cotaţi cu harul divin, îndrăzneau să ia condeiul în mână, dar acum fiecare
al doilea pământean, are ceva de scris. Şi numai ce-i auzi că se intitulează poeţi, dramaturgi,
sau critici literari. Cum să facă faţă bietele muze, la această avalanşă de hârtie? Noi, fapturi mititele, ne strecoară, în pixuri şi călimări, ajutând cât ne ţin puterile. Abia acum m-am  lămurit de ce nuvela mea e atât de "inspirată".

-Mă învinovăţeşti degeaba , a răspuns omuleţul fără să se tulbure. Te-ai gândit vreodată, când iţi venea chef
să scri, că eu trebuie să mă prezint imediat la datorie. Că poate tocmai atunci mâncam sau dormeam (căci eu sufăr de insomnii) sau pur şi simplu voiam să mă odihnesc şi eu ca omul? Te-ai gândit la câte prostii mă obligi să fiu părtaş, când, cică nu iţi cântă pana? Şi atunci cine-i vinovatul, dacă nu tot eu?

- Eşti un obraznic, i-am răspuns; mic şi obraznic!
-Serios! Dar tu, m-ai întrebat  dacă-mi place tovărăşia ta? Şi nu-ţi permit să-mi vorbeşti pe tonul acesta, a răipostat mogâldeaţa.
Ha! Şi mă rog ce-ai putea să-mi faci? Sau, te pomeneşti că mă laşi fără muză?
Omuleţul a spus răutăcios:

-Ba, am să te pedepsesc altfel! Pur şi simplu, vom inversa rolurile. De acum încolo, ai să asculţi ti, balivernele unor confraţi, care se pretind scriitori. Astfel, voi fi răzbunat!
Şi, cât ai zice peşte, m-am făcut mic şi roşu de furie, fiindcă urma să mă scufund în sticluţa cu cerneala violetă.

Am realizat îndată că aceasta e o adevărată catastrofă. Am vrut să-mi cer scuze, iertare în genunchi, numai să redevin cel dinainte. Acum nu mi se mai părea de loc simplu rolul piticului, dar era prea târziu. Omuleţul meu dispăruse."
             In locul lui, cu fruntea rezemată-n palmă, nervos şi transpirat, stătea la masă scriitorul, şi-n faţă lui două-trei foi, dintr-o povestire care nu voia să se lege.
               Mi-am pus mâinile sub cap şi m-am întins "cât eram de scurt" pe fundul călimării, gândind în sinea mea. "Cine râde la urmă, râde mai bine!"
..Nu cumva să verse sticuluţa cu cerneală.

Scris de  Madeleine Davidzon