Goana dupa vant!

Mi-e dor..

Mi s-a insetat sufletul si ma doare inima de tine! Plang ca un nou-nascut flamand si nemangaiat! Disper si nu inteleg, ohh! Sunt pustiita ca un copil care-si pierde intrega familie si se trezeste singur in deşert! 

Dorm trista si ma trezesc trista! 
Nu cunosc dimineti insorite si nici nu vreau sa le cunosc, nu inteleg trecerea timpului! Primavara imi pare absurda si groaznica. Nu inteleg cum oamenirea merge mai departe ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic! Un anotimp trist fara tine, mama!

Ma pregatesc pentru serbarea zilei tale de nastere care este tot in martie! O sa innebunesc de dorul tau! Nu sunt trista, sunt doborata ..oh! Cine poate descrie o astfel de durere? Mi-e mila de mine, dar Dumnezeul meu care poarta de grija crinilor de pe camp, saracilor si orfanilor, imi va purta de grija si mie, mai mult decat un tata pamantesc, pentru ma iubeste inainte de a vedea pacatele mele, se miluieste de mine si cateodata imi da pacea!

Sunt zile cand zambesc si rad, ba chiar cred ca sunt fericita , o veselie care nu vine de la Domnul meu, apoi in inima mea imi aduc aminte tragedia mea, mi-aduc aminte de tine, mama, sufletul imi este insetat de tine, de bunatatea si caldura ta si ochii mei nu se satura de plans, doar cand ma gandesc la  mainile care au ingrijit de mine!

Am zis risului: Esti o nebunie!” si veseliei: Ce te inseli degeaba?”

Urme!

  

                       Comportarea mamei era bazata pe o stanca de neclintit, sociabilitatea ei intrecea orice limite, mai ales fata de cei cu o traire modesta, pentru care mama avea mereu o slabiciune in a-i ajuta atat moral, cat si financiar!

Pentru mama!

         Dureros, un cuvant sarac pentru sentimentele care raman in urma celui care pleaca! Nu, nu o sa-i multumesc mamei pentru tot ce m-a invatat! Dimpotriva, ma simt razvratita, mahnita pentru ca nu mi-am primit lectia de baza..nu am invatat sa inteleg ce inseamna sa pierzi pe cineva iubit!  Si inca si mai mult, as avea sa-i reprosez mamei, daca stia ca urma sa ma lase singura, nu ar fi trebuit sa ma pregateasca pentru asta?

            Suntem nascuti cu instinctul de supravietuire, indiferent de greutatile pe care trebuie sa le ducem, apoi mostenim mai ales, darul de a ne purta poverile unii altora, iar la asta se pricep cel mai bine  mamele. Sunt acele mame intru totul dedicate familiei. Ei bine, mama era mai mult decat atat..considera ca trebuie sa lasam urme pe unde trecem, fiecare persoana sa fie un exemplu de bunatate si darnicie din dragoste si recunostinta fata de Domnul.

            De cele mai multe ori plina de empatie fata de nevoile celorlati, intr-o societate avara,  inconstienta poate de multe ori, ca un om isteric, insetat, fara sa tina  cont de necesitatile Dansei, nici de oboseala, decat ceilalti, ceilati deveneau mai importanti decat orice, ei aveau prioritate.

        Da, e dureros cu atat mai mult cu cat nu ma simt in stare sa calc pe aceleasi urme ale mamei. Am inteles poate prea tarziu mecanismul de functionare al mamei, nu stiam ca e vreo graba, ma asteptam sa o vad bunica, sa o vad imbatranind fericita!

        Am invatat sa descifrez tarziu starile emotionale ale mamei, cuvantul oboseala ar fi insemnat pentru Dansa ceva extrem, putea chiar sa ascunda o stare de pericol sau pur simplu un cuvant spus cu speranta sa primeasca niste cioburi de iubire..

         Nu se pricepea foarte bine sa-si controleze expresia fetei, dar bunatatea, speranta, optimismul si starile ei spirituale ii redau o personalitate grava, destul de enigmatica si existau destule beneficii rasfrante asupra celorlati, doar din cauza starii de bine pe care o emana parca prin toti porii, motiv pentru care  nu de putine ori se spunea despre Dansa ca " umple camera "!

         Am primit momente de tandrete din partea mamei, mai ales ca tata a fost absent din familie, am primit, fara indoiala si pedepse dublate, atentii speciale, dar mai  ales protectie, pentru ca avea o sursa de energie atat de dezvoltata! Parca niciodata nu era prea ocupata pentru a fi omniprezenta, si totusi prilejul ei dintai -ramanea familia. Nu am inteles resursele mamei pentru a iubi  si a deveni atat de dedicata, desi au fost si perioade grele, ca in orice familie. Dar stiu ca mama nicicand nu a gasit refugiu in alcool, droguri si nu a permis nimanui sa  o prabuseasca, desi lupta singura.
Un om care a fost in stare sa daruiasca, generos a dat cate ceva la toata lumea, fara a mai astepta o rascumpare.

 Viata mamei este un model de reusita, intr-un stil care i-ar placea foarte mult, daca s-ar intoarce printre noi, fizic, sa o admire. Frumoasa, intruchipare perfecta de mama dedicata, obiect al admiratiei, dorintele ei cele mai fierbinti i s-au implinit: sa ramana un exemplu, o lumina si o cale de urmat pentru ceilalti. Da, a lasat urme, dupa filmul interior pe care l-a dus, desi a sters mai multe lacrimi decat o mama obisnuita, pentru rolul pe care a trebuit sa si-l asume si mai ales evenimentele care au marcat-o, au facut din ea o femeie fragila, dar cu o dorinta puternica de ajutorare pentru ceilalti, mascandu-si mereu si mereu slabiciunile, durerile, oboseala!

Imaginea tristetii mele ramane atasata de imaginea mamei, neputinta  Dansei de a-mi raspunde, de a-mi fi aproape fizic, ca de obicei.  Ii sunt recunoscatoare Domnului, pentru ca nu mi-as fi dorit nicicand o alta mama! Am avut cea mai buna, iubitoare si dedicata mamic.  Este doar un sir de lacrimi neinsemnat, nu o sa-mi iau nicicand adio de la mama, exista o legatura puternica  intre noi, mult prea puternica, incat sa fie rupta de locuinta mortilor.

Pupici pentru mama!




     

Călimara cu cerneală

Mă aflam la masa mea de scris, dar povestirea la care lucram, nu voia să se lege cu nici-un chip. Fiecare pagină care mi se părea finisată, după ce o reciteam, o aruncam  la gunoi. Coşul era plin cu astfel de cocoloaşe, în timp ce foi scrise pe birou, mai rămăseseră două sau trei. Mi-am spus că în felul acesta îmi pierd vremea degeaba şi am inchis stiloul. Din nebăgare de seamă, am lovit călimara, care imediat a înecat într-o mare albastră cele câteva foi scrise cu trudă. Furios, am început să strâng cu şerveţelele, sugativă şi tot ce-mi stătea la îndemănă, lichidul care se împrăştia cu repeziciune, când am zărit un omulteţ mititel, apărut din călimara răsturnată, pe postavul ros al mesei. Nu-mi venea să cred ochilor, iar când l-am auzit vorbind, am fost gata s-o iau la fugă.
- Stai nu pleca! mi-a spus piticul. Nu sunt o arătare şi nici un vrăjitor nu sunt.
Sunt muza ta.
-Muza? am întrebat râzând. Eu credeam că o muză arată altfel.
Să-ţi spun drept, mi te închipuiam cu o faţă de artistă holiwudiană, cu o ţinută de clasă. Şi când colo! ..
- N-ai greşit prea mult, îmi răspunse omuleţul imperturbabil. Eu sunt numai ajutorul
Muzei.
-N-am ştiut că o muză are nevoie de ajutoare, am remarcat ironic.
-Ba, bine că nu! Asta de când se scrie atâta literatură.
Înainte, doar cei cotaţi cu harul divin, îndrăzneau să ia condeiul în mână, dar acum fiecare
al doilea pământean, are ceva de scris. Şi numai ce-i auzi că se intitulează poeţi, dramaturgi,
sau critici literari. Cum să facă faţă bietele muze, la această avalanşă de hârtie? Noi, fapturi mititele, ne strecoară, în pixuri şi călimări, ajutând cât ne ţin puterile. Abia acum m-am  lămurit de ce nuvela mea e atât de "inspirată".

-Mă învinovăţeşti degeaba , a răspuns omuleţul fără să se tulbure. Te-ai gândit vreodată, când iţi venea chef
să scri, că eu trebuie să mă prezint imediat la datorie. Că poate tocmai atunci mâncam sau dormeam (căci eu sufăr de insomnii) sau pur şi simplu voiam să mă odihnesc şi eu ca omul? Te-ai gândit la câte prostii mă obligi să fiu părtaş, când, cică nu iţi cântă pana? Şi atunci cine-i vinovatul, dacă nu tot eu?

- Eşti un obraznic, i-am răspuns; mic şi obraznic!
-Serios! Dar tu, m-ai întrebat  dacă-mi place tovărăşia ta? Şi nu-ţi permit să-mi vorbeşti pe tonul acesta, a răipostat mogâldeaţa.
Ha! Şi mă rog ce-ai putea să-mi faci? Sau, te pomeneşti că mă laşi fără muză?
Omuleţul a spus răutăcios:

-Ba, am să te pedepsesc altfel! Pur şi simplu, vom inversa rolurile. De acum încolo, ai să asculţi ti, balivernele unor confraţi, care se pretind scriitori. Astfel, voi fi răzbunat!
Şi, cât ai zice peşte, m-am făcut mic şi roşu de furie, fiindcă urma să mă scufund în sticluţa cu cerneala violetă.

Am realizat îndată că aceasta e o adevărată catastrofă. Am vrut să-mi cer scuze, iertare în genunchi, numai să redevin cel dinainte. Acum nu mi se mai părea de loc simplu rolul piticului, dar era prea târziu. Omuleţul meu dispăruse."
             In locul lui, cu fruntea rezemată-n palmă, nervos şi transpirat, stătea la masă scriitorul, şi-n faţă lui două-trei foi, dintr-o povestire care nu voia să se lege.
               Mi-am pus mâinile sub cap şi m-am întins "cât eram de scurt" pe fundul călimării, gândind în sinea mea. "Cine râde la urmă, râde mai bine!"
..Nu cumva să verse sticuluţa cu cerneală.

Scris de  Madeleine Davidzon